Mă trezesc înainte de ora cinci dimineaţa.

E-ntuneric. În acest anotimp

lumina are multe piedici de învins

până să-şi facă loc în lume. Abia

târziu, spre şapte, va ajunge aici.

Dependent,

o aştept răbdător.

Gânduri repede pieritoare

îmi trec prin minte fără să lase urme –

stele căzătoare pe cerul nopţii,

maşini rulând cu viteză pe o autostradă în ceaţă.

Nimic nu se întâmplă.

Nimic?

Greşesc spunând asta: căci tocmai sunt martorul

unui fapt tulburător.

Aud, simt

fără putinţă de tăgadă

cum se scurge din corpul meu

o zi, încă o zi a vieţii mele.

O pierd. Fără întoarcere.

Picătură de apă care se formează încet sub streaşină

şi se prăbuşeşte în gol.

În vas

oare

câte picături mi-au rămas?